martie

01

Mar

Bucate primăvăratice și-o legendă… de Mărțișor

Pe terasa Cherhanalei Ancora au venit și azi veverițele… vin de ceva vreme, provocându-ne să înțelegem că primăvara e… pe drumul ei, fără chip de întoarcere. Vine…! Vine…! A venit! Așa strigă, din toate puterile și veverița, și pâlcurile de ghiocei care te-atrag pe tine, călătorul pe aleile parcului Herăstrău. Și dacă tot ești aici, pe țărmul nordic al lacului, nu uita că te-așteptăm cu bucate grozave! Primăvăratice!…

Ei, dar să nu închei vorba fără o legendă, în prag de Mărțișor. Legenda ghiocelului, floarea suavă despre care tocmai am amintit.

Îngerul şi ghiocelul

Una dintre cele mai frumoase poveşti ale acestei flori timpurii – “Îngerul şi ghiocelul” –, inspirată din legendele româneşti, a fost scrisă de unul dintre copiii-minune ai literelor române, Iulia Hasdeu, ea însăşi “înger” şi “ghiocel”… Povestea ei, care continuă să impresioneze generaţii de copii, curge astfel:

“Într-o zi, un înger zbura în văzduhul limpede legănându-se printre stelele strălucitoare. La fiecare stea se oprea şi culegea o floare la întâmplare. şi după ce adunase câte una din fiecare lume a universului, făcând astfel în braţe un buchet ceresc, s-a pogorât pe Pământ şi a cules şi de aici o floare la întâmplare. Apoi, urcă din nou la cer şi dispăru sub bolta de azur. Florile de pe Pământ, care îl zăriseră pe îngerul strălucitor, fără a vedea însă şi floarea ce o luase, se întrebau geloase care dintre ele era fericita surioară pe care o alesese îngerul şi o luase cu sine. “Este un trandafir”, spuneau trandafirii. “Este un crin alb ca şi el”, spuneau superbii crini. “Nu, este o floare de portocal cu parfum divin”, încercau să convingă portocalii. “Vă spun eu, suratelor, că nu poate fi decât o lalea”, strigă fălindu-se o lalea splendidă. Chiar şi violeta, atât de modestă de obicei, aspira la cinstea de a avea o soră în Rai şi susţinea cu blândeţe că îngerul luase cu el o violetă. Singur, ghiocelul stătea deoparte, în tăcere. Celelalte flori uitaseră de el.

Deodată, din înaltul cerului o lacrimă ca o perlă căzu şi prinse a străluci pe ghiocelul cu tulpiniţa frântă. îngerul nu mai apăru; însă o voce divină străbătu văzduhul înmiresmat, ca o rugă blândă şi necontenită. “Biată floare, zise, floare cu adevărat modestă; pentru că te-am vătămat, cere-mi o răsplată; spune-mi, ce doreşti?” “Mai nimic”, răspunse ghiocelul. “Vrei parfumul trandafirului?” “Nu.” “Strălucirea lalelei?” “Nu.” “Albastrul brebenelului?” “Nu.” “Frunza parfumată a lămâiului?” “Nu.” “Atunci, ce doreşti?” “Pentru că îţi face plăcere să-mi oferi un dar, Stăpâne, dă-mi voie să mă nasc şi să înfloresc iarna, sub zăpadă şi promoroacă şi fă ca la mireasma mea îmbătătoare, la apariţia mea binecuvântată, oamenii înăspriţi şi înfriguraţi de vânt şi de ger să se simtă încălziţi şi întăriţi de speranţa apropiatei primăveri, a soarelui de foc cu raze divine.” Din ziua aceea, ghiocelul este totdeauna prima floare care ne zâmbeşte după urâcioasa iarnă, alb ca şi cum ar mai purta încă urma lacrimii sfinte.”

By admin2|Povestile Ancorei|0 comment

Leave a Comment