„În portul ăsta aş vrea să revin!”

„În portul ăsta aş vrea să revin!”
Cu ce să încep? Poate cu un borş pescăresc, comparabil cu cel de la „popasul” lui nea Vasile Briceag de la Olimp? Cunoscătorii ştiu despre ce vorbesc… Este şi nu este după aceeaşi reţetă. Poate pentru că, aveam să-mi dau seama, ducând prima lingură de borş la gură, leuşteanul are altă savoare aici, la Herăstrău. Neobişnuit, pentru cei care stăpânesc reţetarul pescăresc, un singur peşte a fost de ajuns, pentru ca mâncarea să aibă gustul desăvârşit: un crap bine, foarte bine ales, căruia, numai pentru a stârni reveriile mării, câteva hamsii i s-au alăturat, “hoţeşte”. (De crap e şi delicioasa saramură în stil dobrogean – cu roşii coapte pe plită, cu ardei copt şi, mai ales, cu ardei iute copt, „soluţie” gastronomică menită să rafineze gustul, în asociere cu usturoiul şi cu sarea… Ah, prinţesa care preamărea dragostea „ca sarea în bucate” se inspirase dintr-o saramură dobrogeană de crap!) Însă acel sentiment voalat de anotimp pontic interbelic ţi-e dat, ţie, călătorul pe „corabia” culinară ancorată la ţărmul Herăstrăului, de „năvodul” plin cu peşti de la Marea Neagră. Calcan, lufar, barbun, uneori, lup de mare (sau biban de mare), hamsii, stavrid, zargan, guvizi şi hanus. Ah, şi rechini mici, de Pontul Euxin. Şi midii… Şi rapane… Cum, nu ştiţi ce sunt rapanele? Melci de Marea Neagră, delicioşi cu sos de vin şi usturoi… Doar că, la „Cherhanaua Ancora”, provocarea este cu totul alta: frigărui de rapane. E migală mare la pregătitul rapanelor (ştiu, căci am gătit şi eu, într-o vară benignă, când timpul nu se grăbea să mă alunge în cotidian). Mai mari decât melcii de grădină, rapanele nu sunt uşor de preparat.
Însă efortul merită. Îţi trebuie un cârlig special, ca După atâta poveste-nchegată ca lacurile dulci de să mă aşez la masă. să scoţi carnea din casa-labirint, şi-apoi ai nevoie de timp, să le fierbi la foc încet, până se-nmoaie, după care iarăşi timpul e „clou”-ul reţetei, căci înainte de următorul pas va trebui să le laşi să se răcească, în ritmul lor, în apa în care au fiert. Abia după aceea le poţi pregăti, cu sos sau în frigare… Una dintre reţetele pe care le-am învăţat demult de la un pescar de la Marea cea Mare e… ciorba de rapane. Seamănă mult cu ciorba de burtă (chiar şi la gust), fiindcă, după ce s-a răcit, carnea melcilor e tăiată fâşii, iar apa în care au fiert e dreasă cu ou, smântână şi usturoi, cam ca la reţeta cu care o comparam. (M-am oprit, ca tot gurmetul, la o amintire savuroasă, sperând că bucătarul va găsi o sugestie culinară şi aici…)
Sunt ca Ulisse, strigat de sirene… Aşteptările mele de călător gurmand au fost împlinite, pe „corabia culinară” din Herăstrău. Cum să nu fie aşa, când, la o singură masă, am putut trece pe dinaintea Coastei de Argint, coborând spre Egee şi de acolo spre Ocean, la ceasul la care luna, lotcă de aur pe cer, se oprise în portul unui nor strălucitor.
Salata grecească şi sosul tzatziki (care-a luat locul asprului „sos genocid” inventat într-o vară fierbinte la Olimp) mi-au amintit că-i timpul pentru hamsiile marinate (cu usturoi şi mentă, ca-n Spetsie, insula Magicianului, din Golful Saronic), pentru lacherda de caracatiţă, pentru creveţii la tigaie în sos dulcepicant, ca şi pentru alte mâncăruri care, rând pe rând, au jucat rol de „madlenă” pentru amintirile mele sidefii din insulele Eladei. Ori de pe ţărmuri latine: Italia mi se aşeză şi ea dinainte, cu o „tarantella” de paste şi risotto… Cu creveţi, cu calamari, cu scoici Saint Jacques ori cu… trufe – cărora le ţin „isonul” sosuri clasice italiene.
Mă aflu pe această corabie, ca Ulisse, strigat de sirene!
Un Ulisse legat nu de catarg, ci de… ancoră. De… „Cherhanaua Ancora”! Gurmand-gurmetul din mine poate spune doar: „În portul ăsta aş vrea să revin!” S-a-nnoptat. Şi lotca lunii alunecă blând pe lac…