de Marius Tucă
Românul, asa cum fu ani buni frate cu codrul, ei bine, tot asa, el a fost si cu hamsia. Și ar fi și-n ziua de astazi daca nu s-ar povesti. Pentru că nu se mai găseste. Și nu neapărat pentru că nu mai are balta pește. Nu exista o “cultura” a peștelui pe litoralul românesc. Pentru milioane de oameni care vin in vacanța aici, cea mai bună carne de pește e porcul. Deliciile românului, care se pierd prin codrii care fuseră frate cu el, țin de ceafa de porc si sarmalele cu mămăliguța. Peștele e un moft, iar porcul o certitudine.
Corpul plin de șorici al acestuia poate fi pus liniștit pe tricolor, n-o să fie niciodată dat jos de acolo, șansa ca să avem iar o gaură pe steag nu există. La inceputul anilor ’80, când hamsia făcea 10 lei kilogramul și era din belsug aveai impresia că era livrată pe piață ca un inlocuitor al cărnii de porc. Si poate că așa și era. Numai că “hamsia” care se găsea pește tot era orice alt pește congelat, mai puțin hamsie. Iată motivul pentru care in mintea românilor hamsia a fost asimilată multă vreme cu peștele sărăciei și foametei noastre. Astăzi, hamsia este batjocorită de “negustori” nepricepuți, congelată și apoi prăjită în uleiuri râncede și dată prin făină, pentru ca-n cele din urmă să fie vândută ca “hamsie proaspata”. In ciuda lor si a umilințelor trăite în anii dinainte, hamsia se razbună astăzi, când nu mai vrea sa intre în plasele pescarilor. După ani și ani de suferintă, după ce fratele intru saracie calcanul a devenit o raritate, hamsia redevine ceea ce a fost dintotdeauna, o delicatesa. Nu cred că există peste mai bun pe lumea asta decat hamsia proaspată, abia scoasă din mare și aruncată în uleiul încins. Incepi s-o gusti cu ochii înca de cand sfâraie. Întinzi mâna să o iei, îți arde buricele degetelor și până să zici “ars” ți s-a topit în gură o dată cu mămăliga care-i imbrățișează zeama in cea mai frumoasă, eterna si gustoasa imbrațișare. Vinul alb, aproape sec, desavârsește aceasta odă închinată hamsiei.
